Ochelarii magici sau cum spargem credințele limitative

“OCHELARII  MAGICI”

Încă de la vârstă de 4 ani purtăm ochelari de vedere cu lentile “ + 5”. Așa că prin clasa a treia aproape că nu-mi aminteam de mine că fiind fără ochelari. Eram totuna cu ochelarii. Făceau parte integrantă din structura mea, externă dar și internă. Mă defineau. Sau așa credeam atunci.

În perioada aceea eram oarecum timid și nu aveam încredere în mine. Eram convins că ceilalți se descurcau mai bine decât mine în orice domeniu. Credeam că eu nu pot fi la fel de bun că ceilalți….Eram respins și batjocorit. Eram un copil la fel că ceilalți dar…purtăm ochelari. “Ochelaristule”…”Aragaz cu patru ochi”…”Chiorule”…”Televizoare la ochi”…”Scafandru la ICAB”…”Cioburi de sifon”…etc. Purtăm stigmatul asta cu mine oriunde mă duceam și erau copii, la bloc, la școală, în clasa. Eram trist și nu reușeam să mă împac cu idea că sunt un NIMENI, NUL, NEÎNSEMNAT. Aveam atâtea de oferit dar…ochelarii mă făceau diferit…mă alungau de lângă ceilalți și mă cufundau tenebros în mine însumi, tot mai adânc. În lumea mea nu există DREPTATE ci doar PUTERE. Asta era LEGEA. Totul era din cauza nenorociților de ochelari fără de care nu puteam vedea bine, deci eu eram de vină…Eram stricat. Defect. Dar voiam cu disperare să supraviețuiesc, să mă integrez. Urlăm după IDENTITATE și APARTENENȚA. Primeam durere, umilire, respingere. Nu de la toți copiii. Doar de la cei care mă băteau. Erau câțiva… Așa pur și simplu. Iar eu pentru  că aveam ochelari trebuia să mă las bătut, doar pentru că ” așa stau treburile p’aici”. Asociam într-un mod monstrous durerea cu obiectul. Am ajuns să fiu o victima. Iar printr-un mecanism ciudat de supraviețuire am ajuns să mă împac cu situația asta pentru că știam scenariul după care se derula de fiecare dată. Vedeam același film cu același sfârșit. Am ajuns să controlez starea de victima. Era identitatea mea. Eram prizonierul ei. Trăiam o spaima colosală – nu la gândul unei evadări sau schimbări în bine ci la gândul că mi-aș fi putut pierde status qvo-ul pe care am reușit să-l pot stăpâni !!! Cum să renunț la ce mă completă, definea? Cine și-ar dori asta??? Așadar mă învârteam în propriul cilindru că un șoricel- cu ochelari. Tot efortul meu nu se concretiza decât în viteză sau durata cu care se învârtea cilindrul. Atât. Stăteam pe loc. Sufeream de o implozie a Sinelui.

Într-o zi am trecut că deobicei pe la Teatru să mai prind din repetiții – tata era actor la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Eram trist. A vedea trupa de actori la lucru era pentru mine ceva magic. O actrița s-a așezat lângă mine pe banca și m-a întrebat ce mai fac. I –am spus că am venit să-l văd pe tată. M-a întrebat de ce eram trist. I-am povestit situația mea cu ochelarii. A zâmbit..

M-a întrebat cine mai are ochelari în clasa. I-am zis că sunt singurul…

      –      Câți sunteți în clasa?

      –      40, i-am răspuns…

      –    Bogdan dragule…Eșți SINGURUL care are ochelari din TOATĂ clasa! Eșți UNIC !    NIMENI nu mai e că TINE !

Deja mă simțeam mai bine în pielea mea. M-am îndreptat din spate, am respirat mai profund…chiar am zâmbit.

      –    Și încă ceva…Ce dioptrii ai?

      –     Plus 5 am răspuns – plus 5 e o dioptrie mare pt strabism / hipermetropie.

      –   Plus 5??? Extraordinar! Oamenii obișnuiți au plus 2, plus 3…da plus 5 e.. Super ! FOARTE PUȚINI OAMENI au plus 5! Bogdan eșți un copil foarte special. Unde mai pui că eșți și foarte simpatic și zbânțuit!

Acum mă simțeam Superman..mă rog Superkid..

Îmi făceam o imagine în minte cu mine care sunt super special și unic..Mă simțeam brusc EXTRAORDINAR.

–          Acum să-ți mai spun ceva super tare. Știi că ai niște ochelari magici? Știi ce trebâ magică poți face cu ochelarii TĂI? Poți aprinde chestii sau poți să-ți scrii numele cu litere de foc și fum direct din  lumina de la soare!!!

Mi-a arătat cum funcționează lentilă pe o scândură-focaliza razele soarelui într-un punct. Ieșea fum și lemnul se înnegrea. Chiar a ieșit și o flacără mică. Waaaau!

–          Bogdan poți să scrii cu razele de soare  doar mișcând lentilă !!! Soarele e puterea ta, energia ta-tot ce ai tu mai valoros.E resursă ta inepuizabilă care te poate  încălzi sau lumina. Dar dacă vei concentra toată puterea asta spre  un singur punct – spre ce vrei să faci cu adevărat vei devein invincibil! Vei putea realiza lucruri mărețe. Lupa reprezintă puterea ta de concentrare. Dirijează-ți toată puterea lăuntrică prin lentilă magică ! Crezi că poți face asta?

N-am mai stat să-i răspund. Mă simțeam extrem de ușor. Nu știu când m-am  trezit în față blocului scriind cu lentilă diverse cuvinte pe o banca din lemn. Eram total transpus.

Prima lovitură în spate am simțit-o că pe un tunet îndepărtat. A două că pe un dăngănit de clopot. M-am cambrat de durere când l-am descoperit pe Emil cu o piatră în mâna rânjind sadic și superior.

–          Ce faci aici cu ochelarii? Dă-mi-i !

Mi-am pus ochelarii la ochi și mi-am privit în ochi călăul de la scară B. Lucrul ăsta cred că l-a enervat pentru că altfel nu-mi pot explică ploaia de lovituri ce s-a abătut asupra mea. Bum..Bum..Mă lovea isteric unde nimerea țînând piatră în pumn. Durerea era în toată ființă mea. Durerea era una cu mine. Durerea eram EU-  Asta era treaba mea doar. Asta puteam controla bine. Eram maestru. Cădeam spre abisul finite mele. Priveam către abis . Abisul privea spre mine. De departe, din altă lume parcă m-am auzit strigat.

–          Bogdaaaaaan!!! Ce faci baaaaaa???

Era tată care strigă disperat de la balconul etajului doi. Parcă voia să se arunce jos să mă salveze. Privea disperat dar neputincios la copilul de patru ani agățat de o pereche de ochelari îngropat sub loviturile frenetice ale lui Emil- vecinul meu de-o vârstă cu mine, băiatul taxatoarei.

–          Dă băăăă și tuuu !!!!! strigă tată din toți rărunchii…

“Dă bă și tu”. Trigger-ul asta a oprit timpul. M-am ridicat brusc și l-am împins pe Emil care surprins a făcut câțiva pași înapoi. Am respirat. Totul se mișcă cu încetinitorul. Filmic. Am respirat aer în piept apoi maginea s-a accelerat -copacii, tufișurile, iarbă, cerul se deformau și se uneau într-un șuvoi aspirat de nările mele. Nici oamenii nu scăpau. Se deformau și se îmbulzeau spre mine – că într-un film cu Chaplin. Absorbeam tot. Viață. Clipă. Îmi hrăneam ființă chinuită. Apoi aidoma lentilei am concentrat toată energia astfel  acumulată direcționând-o prin ochii mei bolnavi către Emil. Cred că a simțit asta pentru că a rămas nemișcat. L-am lovit, trântit, strâns –așa cum se bat niște copii de clasa a III -a. Eram de nestăvilit dar calculat. Evident că ochelarii mi s-au rupt. Emil a rămas ghemuit plângând. Am ridicat ochelarii cu brațele rupte. I-am strâns în pumn și i-am aruncat  în față lui.

–          Ia-i ! Îi poți avea nu pentru că vrei tu ci pentru că îți permit eu! Gata ! S-a terminat!

Faza cu “permisu” cred că am auzit-o în filmele lui Nicolaescu. Asta m-a făcut să râd. Mă renascusem. Sus tată m-a privit fără să spună un cuvânt – lucru nefiresc pentru el. A dat noroc cu mine și mi-a dat 100 de lei. Am întrezărit o lacrimă-n colțul ochilor. Am zâmbit și l-am luat de mâna.

–          Tată hai să cumpărăm o pereche nouă de ochelari. Niște ochelari magici!

Actrița a reîncadrat “handicapul” meu obligându-mă să-l văd din alte perspective pline de putere. Așa am căpătat încredere în mine și mi-am reanimat motivația pierdută. Schimbarea nu a fost despre abilități ci despre  motivare. Am luat decizia declanșată de trigger-ul : “Dă bă și tu “ care mi-a modelat, începând din acea clipă destinul! Redevenisem o Persoană. Am făcut primul pas. Am acționat!

Am priceput că nu suntem definiți de etichetele puse de către ceilalți.

Am înțeles că fricile noastre sunt mereu înfometate și că doar noi suntem răspunzători dacă le hrănim.

Am înțeles că închisoarea  cea mai perfidă e cea care ne-o construim singuri din eșecuri, pierderi, regrete, frici, ura, ezitări, durere, resemnare…

Nu mai eram un peștișor într-un bol de sticlă cufundat în ocean trăind iluzia spațiului. Am spart bolul și am început să înot liber de prejudecăți și spaime. Liber de mine.

PS:

Am aplicat ce m-a învățat actrița cu colegii mei și cu copiii din față blocului. A fost un SUCCES! De atunci copiii nu mă mai strigau decât “Bogdan”. Actrița a raîncadrat “handicapul” meu dându-mi altceva de care să mă agăț. Am căpătat încredere în mine și mi-am învins TIMIDITATEA pentru TOTDEAUNA. Aveam deja TOT ce-mi trebuia dar nu știam…

“Magia” a funcționat și peste ani. La plajă din Costinești deveneam brusc interesant după ce aprindeam țigările fetelor incitate de “trucul cu ochelarii”.

Aprindeam focul pentru grătare atunci când chibriturile s-au udat …

Magia funcționează și la 52 de ani după operația care m-a scăpat de ochelari…

Magia nu are nevoie de ochelari că să funcționeze.

Magia e în noi…

Tu ești magic, OMULE !

Omule: ACȚIONEAZĂ ACUM !!! FĂ PRIMUL PAS !!!

Te invit și pe tine să discutăm despre aceste subiecte și multe altele în cadrul workshop-ului Dynamic Protocol – Strategia Chaplin.

Autor Bogdan Uritescu – Trainer și Facilitator Dynamic Protocol – Strategia Chaplin

Foto credit: Bogdan Uritescu Facebook