Preșul magic

PREȘUL MAGIC

Întuneric. Închid ochii și devin Întuneric. Respir adânc un amestec ciudat de mirosuri: vopsea, aer stătut, mobilier vechi, transpirație, parfum, tutun, praf, piele, machiaj și parcă bere. Da, careva a băut bere…Pipăi cu degetele mâinii drepte catifeaua roasă a cortinei. Simt cum degetul mijlociu alunecă în gaură făcută special. “Oculus Mundi”…Îmi răsucesc pălăria boțită și aidoma unui căpitan de submarin, cu mâinile prind faldurile cortinei, apropii gaura spion de ochiul stâng. Încep să privesc “Lumea de Dincolo”. Panoramez ajustand permanent unghiul. Descopăr oameni de tot soiul. Unii se agită, alții vorbesc, alții privesc grav spre cortina de  parcă s-ar simți la rândul lor priviți.

“Tremur toată.. Nu mai pot.. Am fost la WC de trei ori pă’n acu..!!! Băăăi ce mă fac???  Am niște emoții… Nici nu mai știu textu’..! Ia vezi cine-i în sala? Dac-a venit Pița moor !!!”

“Pița localizat pe rându trei!” – Îi răspund colegei mele cuprinsă de o isterie galopantă-parțial jucată, parțial alimentată de șoaptele complice ale celorlalte colege.

“ A venit Pitaaa !!!”

Replică asta avea să ne bucure mai târziu auzită printre  halbele de bere ciocnite undeva pe terasă unui restaurant Italian.

“Pița dă o “probă de microfon” – adaug sarcastic.

“Ceee? E și Danieliuc?”

“Rându cinci” – răspund sadic..

Colegele mă puneau pe mine să privesc în sala și mă copleșeau cu ghionturi, întrebări și indicații idioate dar niciuna nu îndrăznea să se uite prin gaură secretă, iar asta le alimenta constant angoasă.

Cam așa începea primul nostru  spectacol de teatru la Studioul Casandra în anul de grație 1993. Emoțiile noastre urlau prin noi, la noi și ne spuneau cu disperare că vor să trăiască, să fie băgate în seama. Eram una cu emoțiile noastre. Ne situăm undeva la granița tăioasă dintre prezent și viitor. Atemporali, paralizați de ele, proiectam scenarii sumbre despre viitor. Grijile viitoare le purtăm deja cu noi ca și cum ar fi fost bunurile noastre cele mai de preț. Nu renunțăm la ele pentru că ne făceau să ne simțim CINEVA. Le acordam o unică și imensă importanță iar pentru un moment ne creăm identitatea în funcție de ele. Anxietatea noastră era condiționată de mintea noastră care caută mereu să întărească tiparele grijilor pentru propria-i siguranță. Astfel ne schimbăm fiziologia, starea și în cele din urmă comportamentul. Trebuia făcut ceva. Știam ce. Tata.

Mirosul ăla demențial, care te îmbrățișează pe dinăuntru și-ți cuprinde întreagă ființă târând-o prin praful amintirilor, scufundând-o apoi în baia încinsă a senzațiilor…Mirosul ăla de “O clipă -stai!” Mirosul ăla..

“Vezi să nu te arzi!” -zice mama trântind forma din care se revarsă imens și monstrous cozonacul. Aranjez cei trei cozonaci geniali pe un fund de lemn și mă uit la ei mut. Nu fac altceva decât să-i privesc. Îi respir. Îi integrez.  Seara după masă copioasă stau cu tată la un rost de vorba șoptită dintr-un pahar de Cadarca primită de la un admirator.

“Băi tată, tu mai ai emoții când intri pe scenă?”

“Am. Normal. De ce?”

“Păi și cum faci să scapi de ele?”

“Nu scap. Nu poți scapă de ele. Sunt ale tale. Le folosești. Da’ grijile-s problema, nu emoțiile..”

Am aflat trucul cu preșul. Pentru limitarea anxietății și a grijilor, Tata înainte de spectacol închidea ochii și respiră profund. Adună, odată cu respirația, toate problemele, grijile, gândurile și neliniștea în dreptul stomacului după ce le cobora din cap și piept. Se formă o sfera neregulată, cenușie.

“Respir lung. Neliniștea mea de antracit ca o lavă acidă îmi corodează cu învârtirea-i stomacul. Ea trăiește și se manifestă. Respir. O înconjor cu energie  și o opresc. Îi schimb sensul rotirii. Din cauza vitezei coaja cenușie crapă lăsând miezul roșu aprins să apară. O despart în două. O direcționez tot cu respirația prin picioare. Respirația împinge grijile că două pistoane, încet și total. Tremuratul mi se opeste că prin farmec. Efectul medicamentelor luate se instalează instant. Mă concentrez la ce există cu adevărat în esență mea. Aici și acum! Fac din ACUM singur mea preocupare. Preocuparea vieții mele. E tot ce am. Momentul PREZENT ! Nu mă interesează nimic din ce se află înafara mea. Eu nu sunt grijile mele! Nu-mi creez identitatea în funcție de ele. Încetez să mai fiu. Respir și împing. Simt cum mă golesc de MINE. Simt cum ajung la o completă uitare de sine. Nu mai sunt.Vorba lui Jung: Dacă privești în afară visezi. Dacă privești  înăuntru te trezești..”

Îmi imaginez că stau pe un preș mare și pufos în care se scurge prin picioare, împinsă de respirație, toată neliniștea mea. Mă șterg apăsat pe tălpi de orice urmă de îndoială și neîncredere. Din golul lăuntric încep să mă strig cu ecouri. Dar nu mă strig pe mine. Îl strig pe celălalt: RASPLUEEEEV! Idi siuda!

Raspluev vine. Intră. Îl simt. Unde sunt eu? Cine sunt eu? Eu Sunt! Pășesc apoi pur și simplu în scenă. Să-nceapă dansul!  Sunt doar invitat la “Nuntă lui Krecinsky!”

autor Bogdan Uritescu – Trainer și Facilitator Dynamic Protocol – Strategia Chaplin