Cât timp ai să mai porți pamperși?

Citim destul de des (câteodată zilnic) pe Facebook sau pe alte canale de comunicare istorii reale care au rolul de a ne ridica moralul și a vedea că sunt oameni și mai năpăstuiți decât noi care au reușit să iasă din disperarea în care se aflau și și-au redefinit soarta în alt mod decât cel în care funcționau până atunci.

Prin natură profesiei de coach, întâlnesc și ascult astfel de oameni foarte des, fiind impresionat de situații la care nici nu mă gândisem vreodată că s-ar putea întâmpla. Întotdeauna am rămas uimit de puterea pe care o au oamenii de a face față propriei vieți și de a găși resursele necesare să se reinventeze.

Dan este un om obișnuit, pe lângă care poți trece în fiecare zi, fără că nimic din înfățișarea sau comportamentul lui să-ți atragă atenția. Este un bărbat la vreo 35 de ani, înalt de aproximativ 1,75 m, șaten, care se îmbraca ca majoritatea celor de vârsta lui. Pare că merge degajat și doar dacă te uiți cu atenție, vezi că își mișcă mai greu piciorul stâng. Este tuns scurt și ochii lui negri privesc pătrunzător în jur. Prin părul negru, poți vedea câteva cicatrici, fapt ce îți duce gândul la o copilărie aventuroasă, la căderi din cireși plini de fructe roșîi, la fugăreli în jurul blocului în vreme de seară, când nu vezi foarte bine dacă tocmai te-ai împiedicat de o sârmă sau vei cădea într-un șanț.

Doar atunci când vorbește, îți dai seama că ceva este diferit la acest om obișnuit. Vorba lui pornește de undeva din nas, de parcă ar fi fost născut cu ‘gură-de-lup’, este greu de înțeles, articulată cu dificultate și în primul minut de conversație, ai impresia că vorbești cu un om cu handicap mental ușor. Apoi, îți dai seama că ai în față o persoană foarte inteligentă, cu cunoștințe multiple din domenii diverse. Desigur că te întrebi în continuare de ce vorbește așa cum vorbește.

Povestea lui Dan

Povestea lui Dan este dramatică și plină de învățăminte. Acum trei ani se întorcea cu mășina de la o petrecere. Era către dimineață, întuneric beznă, pe un drum județean. Nici atunci nu bea alcool. Dar soarta a scos în cale o altă mașină, al cărei șofer băuse toată noaptea și care a adormit la volan înainte de a se izbi frontal cu mașină condusă de Dan.

Dan a stat în comă două săptămâni, timp în care doctorii de la secția de reanimare nu vedeau nici o speranța de supraviețuire. Accidentul se soldase cu fracturi craniene cu înfundare, în zona parietală dreaptă și occipitală. Operațiile (căci au fost mai multe) au eliminat fragmentele de os fracturat și au eliminat cheagurile de sânge care se acumulaseră că urmare a fracturii. Minunea s-a întâmplat și Dan și-a revenit din comă. Nu putea vorbi sau mișcă. Respiră singur dar era hrănit artificial. Tot felul de fire erau legate de la trupul sau chinuit la aparate ce indicau tensiunea arterială, ritmul respirator, bătăile inimii. Dar respiră singur și indică cu mișcările ochilor sau a unui deget răspunsuri de ‘da’ sau ‘nu’ la întrebările compătimitoare ale celor din jur.

Apoi a fost ‘scos’ de la aparate și a început să mănânce singur, mai bine spus să înghită supă pe care i-o făcea mama să. Slăbise îngrozitor și după 6 săptămâni de la accident cântărea vreo 38 de kilograme.

Într-o dimineață, doctoriță care îl avea în îngrijire la salon i-a spus cu un năduf nedisimulat: ‘Cât timp ai să mai porți pamperși?’.

Întrebarea care a transformat totul

Acea întrebare a avut un efect de bombă asupra lui Dan. Peste vreo două săptămâni, pe când se îndrepta către salon, doctoriță s-a albit deodată la față și a avut o mișcare laterală, că acei oameni care leșină de căldură pe stradă. Îl văzuse pe Dan ieșind de la toaletă, sprijinindu-se de zid și mergând cu pași mici și nesiguri. S-a repezit la el, sprijinindu-l de subsuoară să nu cadă și țipând în același timp: ‘Ce faci aici? Ești nebun?’

Atunci când l-am cunoscut, nu l-am putut întreba pe Dan ce i se întâmplase. Eram jenat chiar să mă uit la el, mai ales când vorbea cu greu, fonfănit. Apoi, a venit un timp când mi-a spus ce i s-a întâmplat și, mai ales, cum de a reușit să meargă din nou pe picioarele lui. Doctoriță care l-a întrebat cât timp va mai purta pampersi l-a făcut să se gândească la câți ani va mai trăi mama sa pentru a putea să îi schimbe pamperșii, să îl spele, să îl îmbrace, să îl hrănească. Și-a dat seama atunci, în acel moment că trebuie să facă ceva că se miște singur, să se spele singur, să meargă singur la toaletă.

După ce doctoriță a plecat din salon, singur, cu greu, s-a răsucit până a reușit să vină cu genunchii până la marginea patului. Apoi, trăgându-se cu mâinile, s-a ridicat chinuit, în fund, cu picioarele atârnând penibil și neajutorate. În zilele ce au urmat, Dan și-a perfecționat setul de mișcări ce l-a adus în final în picioare, lângă pat. Nu a cerut ajutorul infirmierelor sau a asistentelor medicale, de frică să nu îi fie interzis să se dea jos din pat. După ce l-au văzut că se deplasează singur, sprijinindu-se de pereți, i-au oferit un cadru metalic ce i-a facilitat enorm deplasarea. Mușchii au început să se întărească și atunci când doctoriță l-a văzut, Dan avea deja ‘experiență’ de mers.

Când mi-a povestit istoria să, Dan a repetat cu voce parcă mai clară și mai apăsată întrebarea care l-a determinat să își asume soarta – ‘Cât timp ai să mai porți pampersi?’

autor Nic Enache – Senior Trainer& Coach 

Foto credit: http://unsplash.com